Porumbul AGPM

Ce este porumbul? 

 

Porumbul este singura plantă cerealieră care depinde în totalitate de om pentru a supraviețui. Este semănat primăvara, înflorește vara și se recoltează toamna. Porumbul are mii de hibrizi. Prin selecție și ameliorare atentă, productivitatea acestei plante a făcut obiectul unor îmbunătățiri constante. Astfel, amelioratorul este cel care îi oferă agricultorului o gamă largă de hibrizi, agricultorul este cel care seamănă culturile și se ocupă de îngrijrea lor, iar de la început până la sfârșit, producția de porumb se bazează pe o serie întreagă de competențe științifice și tehnice de vârf, care vizează toate aspectele dezvoltării și proprietăților plantei.

Intervenţia umană

Boabele de porumb au o formă bine rotunjită și au un volum consistent, însă nu se diseminează natural. De aceea, pentru ca planta să supraviețuiască, intervenția umană este esențială. Porumbul este, cu siguranță, o cultură „umană”. Amelioratorii folosesc așa-numita metodă a „hibridizării” pentru a obține hibrizi de mare productivitate, care asigură producții medii excelente chiar și în condițiile cele mai dificile – fie că este vorba de climă, de dăunători sau boli. De-a lungul secolelor, planta a devenit din ce în ce mai mare și mai puternică. Să ne gândim doar la mărimea știuletelui de porumb, care, acum 7000 de ani, măsura, în medie, doar 2,5 cm, în timp ce astăzi, ajunge la 30 cm lungime!

 porumb.jpg

Totul a început acum 6000-9000 de ani, într-o vale din sudul statului Mexic, unde locuitorii cultivau o plantă furajeră, cunoscută sub numele de teosint.
 
Prin încrucișările inițiale planta s-a modificat, ajungând să producă doar o singură tulpină. Apoi, în urmă cu 5500 de ani, alte încrucișări au condus la obținerea unor boabe mult mai mari, cu un înveliș mai moale. Fără nici un fel de intervenție, boabele erau consumate de animale și traversau tractul digestiv al acestora, însă nu aveau capacitatea de a se disemina pe sol; prin urmare, pentru a-și putea propaga semințele, planta avea nevoie de agricultori. În sfârșit, acum 4400 de ani, boabele de pe știulete „s-au strâns mai aproape” unele de altele, iar amidonul a devenit mai ușor de digerat. Fără această evoluție genetică, porumbul ar fi fost, pur și simplu, necomestibil!

planta furajera.jpg

Oamenii au avut, așadar, un rol activ în lungul drum al producției porumbului și în îmbunătățirea constantă a plantei. „Sectorul” porumbului necesită o paletă largă de competențe și pricepere, iar această plantă a avut multe „zâne bune” care i-au vegheat evoluția, încă din leagăn: de la geneticienii care au aflat din ce în ce mai multe despre gene și proprietățile acestora, până la amelioratori și producătorii de semințe și, în final, la agricultorii care seamănă plantele, le hrănesc, le protejează, le îngrijesc și apoi le recoltează.

O plantă de vară

Perioada de însămânțare a porumbului este cuprinsă între lunile aprilie și mai. Stadiul următor după însămânțare este germinația: rădăcina pivotantă – sau radicula – străpunge învelișul exterior al seminței. Apoi, la nivelul solului, apare prima frunză. Acest stadiu este cel al răsăririi. Planta înflorește în iulie-august. La începutul lunii iulie, se formează componentele masculine și feminine ale plantei: mugurele terminal devine panicul (respectiv, floarea masculină), în timp ce alți muguri formează știuleții (floarea feminină). Între mijlocul lunii iulie și cel al lunii august, paniculul eliberează polen, ovulele sunt fertilizate, iar frunzele își încheie creșterea.
 
De la sfârșitul verii și până la începutul lunii octombrie, ovulele fertilizate se măresc, formând boabele. Ele se umplu cu hidrați de carbon (amidon), proteine și grăsimi. Planta se coace în octombrie, fiind apoi gata de recoltare, care durează până în noiembrie. Fiecare tip de porumb își are propriile „reguli”. Porumbul-boabe este recoltat când are un conținut de umiditate de 25-35 %, fiind, apoi, uscat înainte de comercializare. Porumbul dulce este recoltat la o umiditate foarte ridicată (aproximativ 70 %), după numai 90 de zile. Este apoi vândut ca porumb proapăt sau este procesat.

Porumbul, principala cultură de pe glob

O diversitate maximă

Pe glob există peste 200 de tipuri de porumb, având perioade de vegetație uimitor de diferite, care pot varia de la 60 la 70 de zile, în cazul hibrizilor cu maturizare foarte timpurie (hibrizii Gaspée), la 10-11 luni, în cazul hibrizilor foarte târzii, cultivați în regiunile tropicale.

porumb2.jpg

De asemenea, între hibrizii de porumb există diferențe mari de înălțime: de la 30-40 cm, la hibrizii „Gaspée”, până la peste 10 m, la hibrizii cultivați în Mexic și regiunile tropicale. În funcție de hibrid, o singură sămânță pusă în pământ poate produce de la 1 la 14 tulpini, iar fiecare tulpină poate produce de la câteva frunze la circa cincizeci. Tipul bobului diferă și el foarte mult, de la un hibrid la altul, ca volum, culoare și tip de albumină (cerat, zaharat, făinos).

Porumbul crește la diferite altitudini, putându-se adapta la condiții climatice care merg de la regimul semiarid din America Centrală și Europa de Est, până la climatul foarte umed din Asia de sud-est. 

O cultură adaptabilă

De la bun început, porumbul nu a avut un „model” unic de dezvoltare, ci a trecut printr-o serie întreagă de procese de adaptare și diversificare. Dovezile arheologice confirmă faptul că această plantă era cultivată pe platourile mexicane acum circa 7000 de ani. Însă ea fusese „domesticită” chiar mai înainte de această epocă, deși nu s-a descoperit niciodată vreo varietate de porumb sălbatic. Ce s-a întâmplat? A dispărut, sau nu a existat niciodată? Este foarte probabil ca porumbul să fi fost „inventat” printr-o serie de ameliorări și încrucișări ale unei graminee sălbatice, cunoscută sub numele de teosint. Probabil că porumbul nu ar fi existat niciodată fără intervenția umană și s-a păstrat doar datorită ei

Din Lumea Nouă, în lumea întreagă

glob.jpg

Înainte de sosirea europenilor în cele două Americi, porumbul era cultivat din estul Canadei și până la granița Țării de Foc, în sudul extrem al continentului latino-american, și până la 4000 de metri altitudine, în munții Anzi. Marinarii lui Cristofor Columb au descoperit planta numită „mahiz” cu ocazia expediției acestuia, intrată în istorie, în 1492. În jurnalul său, celebrul explorator descrie această plantă ca pe un fel de grâu uriaș, cu tulpină elegantă și semințe aurii. O parte din aceste semințe au făcut drumul înapoi, la bordul caravelei sale. În 1494, această plantă era însămânțată în Sevilla. Se răspândește apoi în întreaga Europă, apoi, mai departe, în întreaga lume, aclimatizându-se atât de bine în unele regiuni, încât devine o cultură tradițională. 

Hibrizii de porumb şi plantele viitorului

La începutul secolului al XX-lea, cercetătorii din Statele Unite au avut ideea încrucișării soiurilor (liniilor) pentru a produce noi varietăți de porumb, cu productivitate mai bună. Acesta a fost începutul hibridării. În anii ’30, hibrizii erau deja adoptați de masa fermierilor de pe tot continentul nord-american.

porumb3.jpg

În Franța, în zonele în care porumbul fusese cultivat mult timp, agricultorii au fost, inițial, reticenți la folosirea acestor hibrizi noi, considerându-i un pericol pentru producția de porumb de la nivel local. De-a lungul generațiilor, aceștia creaseră varietăți locale, adaptate climei, solului și consumului de la nivel local. Abandonarea acestora era privită ca o pierdere a unui patrimoniu biologic, agricol și cultural.

A fost nevoie de zece ani – din 1950 până în 1960 –, până când hibrizii au fost adoptați în Franța.
 
Această utilizare largă a hibrizilor a fost prima revoluție. Până la urmă, noii hibrizi și-au dovedit rapid avantajele, față de tipurile „locale”. Însă hibrizii americani nu erau adaptați în totalitate condițiilor agroclimatice de pe vechiul continent. În 1957, institutul de cercetări agronomice din Franța, INRA (Institut National de la Recherche Agronomique) crea o serie de hibrizi – așa-numiții „hibrizi cu maturizare timpurie” –, ceea ce însemna că arealul de cultivare al porumbului putea fi extins mai mult spre nord, atât în Franța, cât și în Europa.
 
În secolul al XXI-lea, porumbul va trebui să răspundă multor nevoi și să le satisfacă pe toate, în același timp. În multe regiuni ale lumii, porumbul trebuie să continue să asigure o cultură de subzistență accesibilă comunităților rurale.
 
În Uniunea Europeană, agricultura îndeplinește următoarele funcții:
     - menține autonomia alimentară;
     - oferă întâietate produselor de la nivel local;
     - are un rol activ în îmbunătățirea mediului de trai, în paralel cu păstrarea – sau, la nevoie, refacerea – mediului natural

 

Ciclul vegetativ al porumbului

Porumbul se seamănă în lunile aprilie-mai, înflorește în iulie-august, iar boabele se recoltează în octombrie-noiembrie. Porumbul poate fi recoltat și ca plantă întreagă, fiind depozitat în silozuri înainte de coacerea deplină a boabelor. Este apoi utilizat ca furaj pentru speciile de rumegătoare.

Porumbului îi plac solurile răcoroase și aerate și un nivel minim de căldură.

porumb4.jpg

Mijlocul lunii aprilie - sfârşitul lunii mai: semănatul şi răsărirea

Germinația: radicula (rădăcina pivotantă) sparge învelișul (sau tegumentul) seminței.

Răsărirea: la suprafața solului apare prima frunză, iar plăntuțele încep să formeze rândurile.

germinatia.jpg

Începutul şi mijlocul lunii iulie: formarea paniculului şi a ştiuleţilor

Mugurele terminal crește, formând paniculul (floarea masculină), care iese dintr-un con de frunze.

Unul sau mai mulți muguri axilari devin știuleți (florile femele); planta intră în stadiul mătăsirii. 

Mijlocul lunii iulie - mijlocul lunii august: înflorirea

Mătasea se alungește, ieșind din inflorescența femelă. Paniculul produce polen. Sunt fertilizate ovulele. În acest moment, frunzele și-au încheiat dezvoltarea.

matase.jpg

Sfârșitul lunii august – începutul lunii octombrie: umplerea boabelor 

Mătasea capătă o culoare maronie. Ovulele fertilizate devin boabe și se măresc – vorbim acum de stadiul de umplere a boabelor. Acestea încep să stocheze hidrați de carbon (amidon), proteine și lipide. Pe măsură ce pierd în umiditate, boabele trec, treptat, de la stadiul de lapte la cel de ceară (o dată cu acumularea substanței uscate). 

matasemaronie.jpg

Octombrie-noiembrie: recolta

Porumbul-siloz se recoltează atunci când planta întreagă are un conținut de substanță uscată de 32-35 %. Plantele întregi sunt tocate și depozitate într-un spațiu anaerob, la întuneric, sub folii de plastic.

 
Porumbul-boabe se recoltează la un conținut de umiditate cuprins între 25 și 35 %. Boabele sunt apoi uscate până la o umiditate de 15 %, înainte de a fi comercializate.
 
Porumbul dulce se recoltează la un conținut de umiditate de 70-72 %, după o perioadă de creștere de circa 90 de zile, iar apoi este procesat în industria alimentară (ca produs conservat sau congelat), sau vândut ca porumb fiert.

porumbsiloz.jpg

 

 

© Copyright 2013, Alianţa Industriei Seminţelor din România. All rights reserved.